Diferența esențială dintre Dumnezeul întrupat și oamenii folosiți de Dumnezeu

Timp de atât de mulți ani, Duhul lui Dumnezeu a căutat neîncetat în timp ce lucrează pe pământ. De-a lungul veacurilor, Dumnezeu a folosit atât de mulți oameni care să-I facă lucrarea. Dar Duhul lui Dumnezeu încă nu are un loc de odihnă potrivit. Așadar, Dumnezeu Își face lucrarea, mișcându-se neobosit în diferiți oameni și, per ansamblu, El folosește oameni pentru a face aceasta. Adică, în toți acești mulți ani, lucrarea lui Dumnezeu nu a încetat niciodată, ci continuă să fie dusă mai departe în om, până în această zi. Deși Dumnezeu a rostit atât de multe cuvinte și a făcut o lucrarea atât de mare, omul tot nu-L cunoaște pe Dumnezeu, totul din cauză că Dumnezeu nu S-a arătat niciodată omului și, de asemenea, din cauză că El nu are nicio formă tangibilă. Și astfel, Dumnezeu trebuie să Își ducă lucrarea la capăt – făcând ca toți oamenii să cunoască semnificația practică a Dumnezeului practic. Pentru a atinge acest scop, Dumnezeu trebuie să Își reveleze Duhul în mod tangibil pentru oameni și să Își facă lucrarea în mijlocul lor. Adică, doar când Duhul lui Dumnezeu ia formă fizică, în carne și oase și umblă vizibil printre oameni, acompaniindu-i în viețile lor, uneori lăsându-Se la vedere și uneori ascunzându-Se, doar atunci sunt capabili oamenii să ajungă la o înțelegere mai profundă a Sa. Dacă Dumnezeu ar rămâne doar în trup, El nu ar putea să Își finalizeze complet lucrarea. După ce a lucrat în trup pentru o perioadă de timp, îndeplinind lucrarea de slujire care trebuie făcută în trup, Dumnezeu va părăsi trupul și va lucra în lumea spirituală în imaginea trupului tot așa cum a făcut Isus după ce lucrase pentru o perioadă de timp în umanitate normală și Își terminase toată lucrarea pe care trebuia să o finalizeze. S-ar putea să vă amintiți acest pasaj din „Calea … (5)” – „Îmi amintesc cum Îmi spunea Tatăl Meu: «Pe pământ, fă doar voia Tatălui Tău și du-I la bun sfârșit însărcinarea. Nimic altceva nu Te privește.»” Ce vezi în acest pasaj? Când Dumnezeu vine pe pământ, El Își face lucrarea numai în cadrul divinității. Aceasta este ceea ce Duhul ceresc I-a încredințat Dumnezeului întrupat. Când vine, El se duce doar să vorbească pretutindeni, să rostească prorociile Sale prin diverse metode și din diferite perspective. Scopurile Sale și principiul de lucru vizează îndeosebi suplinirea lipsurilor omului și învățarea acestuia și El nu Se preocupă cu astfel de lucruri precum relații interpersonale sau detaliile vieților oamenilor. Principala Sa lucrare de slujire este de a vorbi în numele Duhului. Când Duhul lui Dumnezeu apare tangibil în trup, El doar suplinește lipsurile din viața omului și face cunoscut adevărul. El nu se implică în lucrarea omului, ceea ce înseamnă că El nu participă la lucrarea omenirii. Oamenii nu pot face lucrarea divină, iar Dumnezeu nu participă la lucrarea omului. În toți anii de când Dumnezeu a venit pe acest pământ pentru a-Și face lucrarea, El a făcut-o întotdeauna prin oameni. Dar acești oameni nu pot fi considerați Dumnezeu întrupat, ci doar oameni care sunt folosiți de Dumnezeu. Dar Dumnezeul de astăzi poate vorbi direct din perspectiva divinității, trimițând vocea Duhului și lucrând în numele Duhului. Toți acei oameni pe care Dumnezeu i-a folosit de-a lungul veacurilor sunt astfel de exemple ale Duhului lui Dumnezeu care lucrează printr-un trup de carne, așadar de ce nu pot fi ei numiți Dumnezeu? Dar Dumnezeul de astăzi este de asemenea Duhul lui Dumnezeu care lucrează direct în trup, tot așa cum și Isus a fost Duhul lui Dumnezeu care lucra în trup; amândoi sunt numiți Dumnezeu. Deci, care este diferența? De-a lungul veacurilor, oamenii pe care Dumnezeu i-a folosit sunt toți capabili să gândească și să raționeze în mod firesc. Ei toți știu principiile comportamentului uman. Ei au idei omenești firești și sunt echipați cu toate lucrurile pe care oamenii obișnuiți ar trebui să le aibă. Majoritatea dintre ei au un talent excepțional și o inteligență înnăscută. Când lucrează în acești oameni, Duhul lui Dumnezeu valorifică talentele lor, care sunt daruri date de Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu le pune în acțiune talentele, folosindu-le punctele forte în slujba lui Dumnezeu. Cu toate acestea, esența lui Dumnezeu este lipsită de idei și de gânduri, nu este amestecată cu intenții omenești și îi chiar lipsesc lucrurile cu care sunt echipați oamenii obișnuiți. Aceasta înseamnă că El nu este nici măcar familiarizat cu principiile comportamentului uman. Așa stau lucrurile când Dumnezeul din zilele noastre vine pe pământ. Lucrarea Sa și cuvintele Sale nu sunt influențate de intenții omenești sau gânduri omenești, ci sunt o manifestare directă a intențiilor Duhului și El lucrează direct în numele lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Duhul vorbește direct, adică divinitatea face lucrarea direct, fără să o amestece cu nici o fărâmă din intențiile omului. Cu alte cuvinte, Dumnezeul întrupat reprezintă divinitatea în mod direct, nu are gânduri sau idei omenești și nu are o înțelegere a principiilor comportamentului omenesc. Dacă numai divinitatea ar lucra (însemnând că dacă numai Însuși Dumnezeu ar lucra), nu ar fi posibil ca lucrarea lui Dumnezeu să fie îndeplinită pe pământ. Deci, când Dumnezeu vine pe pământ, El trebuie să aibă un număr mic de oameni pe care îi folosește pentru a lucra în omenire împreună cu lucrarea pe care Dumnezeu o face în divinitate. Cu alte cuvinte, El folosește lucrarea omenească pentru a-Și împlini lucrarea divină. Altfel, nu ar exista nicio modalitate prin care omul să intre în contact direct cu lucrarea divină. Astfel au stat lucrurile cu Isus și ucenicii Săi. În timpul petrecut în lume, Isus a abolit vechile legi și a stabilit noi porunci. El a rostit, de asemenea, multe cuvinte. Toată această lucrare a fost făcută în divinitate. Ceilalți, precum Petru, Pavel și Ioan, toți și-au întemeiat lucrarea ulterioară pe baza cuvintelor lui Isus. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Își lansa lucrarea în acea epocă, inaugurând începutul Epocii Harului; aceasta înseamnă că El a adus o nouă eră, abolind-o pe cea veche și, de asemenea, împlinind cuvintele „Dumnezeu este Începutul și Sfârșitul”. Cu alte cuvinte, omul trebuie să facă o lucrare omenească pe baza lucrării divine. După ce Isus a spus tot ceea ce trebuia să spună și Și-a terminat lucrarea pe pământ, El a plecat dintre oameni. După aceasta, toți oamenii, lucrând, au făcut-o conform principiilor exprimate în cuvintele Sale și au practicat conform adevărurilor despre care a vorbit El. Toți aceștia erau oameni care lucrau pentru Isus. Dacă ar fi fost Isus singur care să facă toată lucrarea, indiferent cât de multe cuvinte a rostit, oamenii tot nu ar fi fost în stare să intre în contact cu cuvintele Sale, pentru că El lucra în divinitate și putea rosti doar cuvinte izvorâte din divinitate și nu ar fi putut explica lucrurile așa încât oamenii obișnuiți să-I poată înțelege cuvintele. Și astfel, El a trebuit să îi pună pe apostolii și profeții care au venit după El să Îi suplimenteze lucrarea. Acesta este principiul potrivit căruia Dumnezeu întrupat Își face lucrarea Sa – folosind trupul încarnat pentru a vorbi și a lucra pentru ca astfel să ducă la bun sfârșit lucrarea divinității și mai apoi, folosind câțiva, sau poate mai mulți oameni după inima lui Dumnezeu pentru a suplimenta lucrarea Sa. Adică, Dumnezeu folosește oamenii care sunt după inima Sa pentru a face lucrarea de păstorire și udare a umanității astfel încât aleșii lui Dumnezeu să poată intra în realitatea adevărului.

Dumnezeu este Domnul întregii creații

O etapă a lucrării din cele două epoci anterioare a avut loc în Israel; cealaltă a avut loc în Iudeea. General vorbind, niciuna dintre etapele acestei lucrări nu a părăsit Israelul; ele au fost etapele lucrării desfășurate în rândul poporului ales inițial. Astfel, după părerea israeliților, Iahve Dumnezeu este numai Dumnezeul israeliților. Datorită lucrării lui Isus în Iudeea și datorită îndeplinirii lucrării Sale de răstignire, din perspectiva evreilor, Isus este Răscumpărătorul poporului evreu. El este numai Împăratul evreilor, nu și al altor popoare; El nu este Domnul care răscumpără englezii, nici Domnul care răscumpără americanii, ci este Domnul care răscumpără israeliții, iar în Israel, El îi răscumpără pe evrei. De fapt, Dumnezeu este Stăpânul tuturor lucrurilor. El este Dumnezeul întregii creații. Nu este numai Dumnezeul israeliților și nu este numai Dumnezeul evreilor; El este Dumnezeul întregii creații. Cele două etape anterioare ale lucrării Sale au avut loc în Israel și, în acest fel, în mintea oamenilor s-au format unele concepții. Oamenii cred că Iahve a lucrat în Israel și Isus Însuși Și-a desfășurat lucrarea în Iudeea – în plus, prin întrupare a lucrat El în Iudeea – și, oricare ar fi fost cazul, această lucrare nu s-a extins dincolo de Israel. El nu a lucrat cu egiptenii; El nu a lucrat indienii; El a lucrat doar cu israeliții. Din acest motiv, oamenii își formează diverse concepții; în plus, ei plănuiesc lucrarea lui Dumnezeu într-o anumită sferă. Ei spun că, atunci când Dumnezeu lucrează, lucrarea trebuie să aibă loc printre oamenii aleși și în Israel; cu excepția israeliților, Dumnezeu nu are niciun alt destinatar pentru lucrarea Sa, nici nu are vreo altă sferă pentru lucrarea Sa; aceștia sunt foarte stricți în a Îl „disciplina” pe Dumnezeul întrupat, fără să Îi permită a Se mișca în afara zonei Israelului. Nu sunt toate acestea concepții omenești? Dumnezeu a făcut toate cerurile și pământul și toate lucrurile și a făcut întreaga creație; cum ar putea El să Își limiteze lucrarea numai la Israel? În acel caz, ce rost ar mai avea să facă întreaga Lui creație? El a creat toată lumea; a îndeplinit planul Său de gestionare (planul mântuirii) de șase mii de ani nu numai în Israel, ci și cu fiecare persoană din univers. Indiferent dacă locuiește în China, în Statele Unite, în Regatul Unit sau în Rusia, fiecare persoană este un descendent al lui Adam; cu toții au fost făcuți de Dumnezeu. Nicio singură persoană nu poate să scape din sfera creației lui Dumnezeu și nicio singură persoană nu poate să scape de eticheta de „descendent al lui Adam”. Ei sunt toți creația lui Dumnezeu și sunt toți descendenții lui Adam; sunt, de asemenea, descendenții corupți ai lui Adam și ai Evei. Nu numai israeliții sunt creația lui Dumnezeu, ci toți oamenii; cu toate acestea, unii din creație au fost blestemați, iar alții au fost binecuvântați. Sunt multe lucruri de dorit la israeliți; Dumnezeu a lucrat cu ei la început pentru că ei erau cel mai puțin corupt popor. Chinezii pălesc în comparație cu ei și nu pot nici măcar să spere a fi asemenea lor; astfel, Dumnezeu a lucrat inițial printre oamenii din Israel, iar a doua etapă a lucrării Sale a avut loc doar în Iudeea. Drept urmare a acestui fapt, oamenii își formează multe concepții și fac multe reguli. De fapt, dacă ar fi să acționeze conform concepțiilor omenești, Dumnezeu ar fi doar Dumnezeul israeliților; în acest fel, El nu ar putea să Își extindă lucrarea în națiunile neamurilor, pentru că ar fi numai Dumnezeul israeliților, mai degrabă decât Dumnezeul întregii creații. Proorociile spuneau că numele lui Iahve va fi mare în națiunile neamurilor și că numele lui Iahve va fi răspândit în rândul națiunilor neamurilor – de ce ar spune aceasta? Dacă Dumnezeu ar fi numai Dumnezeul israeliților, atunci ar fi la lucru doar în Israel. Mai mult decât atât, El nu Și-ar extinde această lucrare și nu ar face această proorocie. De vreme ce El a făcut această proorocie, ar trebui să Își extindă lucrarea în națiunile neamurilor și în fiecare națiune și loc. De vreme ce a declarat aceasta, El va face astfel. Acesta este planul Său, deoarece El este Domnul care a creat cerul, pământul și toate lucrurile și Dumnezeul întregii creații. Indiferent dacă El este la lucru cu israeliții sau în toată Iudeea, lucrarea pe care El o face este lucrarea întregului univers și a întregii umanități. Lucrarea pe care o face El astăzi în națiunea marelui balaur roșu – într-o națiune a neamurilor – este tot lucrarea întregii umanități. Israelul poate fi baza pentru lucrarea Sa pe pământ; tot astfel, China poate deveni și ea baza pentru lucrarea Sa printre națiunile neamurilor. Nu a împlinit El acum cumva proorocia că „Numele lui Iahve va fi mare în națiunile neamurilor?” Primul pas al lucrării Sale printre națiunile neamurilor se referă la această lucrare pe care El o face în națiunea marelui balaur roșu. Ca Dumnezeul întrupat să fie la lucru în această țară și să fie la lucru printre acești oameni blestemați este deosebit de contrar concepțiilor omenești; acești oameni sunt dintre cei mai umili și fără nicio valoare. Aceștia toți sunt oameni abandonați inițial de Iahve. Oamenii pot fi abandonați de către alți oameni, dar dacă sunt abandonați de Dumnezeu, acești oameni nu vor mai avea niciun statut și vor avea cea insignifiantă valoare. Ca parte a creației, a fi ocupat de Satana sau abandonat de către alți oameni sunt ambele lucruri dureroase, dar dacă o parte din creație este abandonată de Domnul creației, aceasta înseamnă că statutul lui sau al ei este la un nivel absolut scăzut. Descendenții lui Moab au fost blestemați și s-au născut în această țară subdezvoltată; fără nicio îndoială, descendenții lui Moab sunt oamenii cu cel mai jos statut, sub influența întunericului. Deoarece acești oameni au avut statutul cel mai de jos în trecut, lucrarea făcută printre ei este cea mai capabilă să dărâme concepțiile omenești și este, de asemenea, cea mai benefică lucrare pentru întregul Său plan de gestionare (planul mântuirii). Lucrarea Lui printre acești oameni este acțiunea cea mai capabilă de a spulbera concepțiile omenești; cu aceasta, El lansează o epocă; cu aceasta, El spulberă toate concepțiile omenești; cu aceasta, El încheie lucrarea întregii Epoci a Harului. Lucrarea Sa inițială a fost realizată în Iudeea, în interiorul zonei Israelului; în națiunile neamurilor, El nu a făcut nicio lucrare de lansare a vreunei epoci. Etapa finală a lucrării Sale nu este realizată numai printre oamenii națiunilor neamurilor; chiar mai mult decât atât, ea este realizată printre acei oameni blestemați. Acest singur punct este dovada cea mai capabilă de a-l umili pe Satana; astfel, Dumnezeu „devine” Dumnezeul întregii creații din univers și devine Domnul tuturor lucrurilor, obiectul de închinare pentru tot ce are viață.

Unde te situezi cu privire la cele treisprezece epistole?

Noul Testament din Biblie cuprinde cele treisprezece epistole ale lui Pavel. De-a lungul timpului în care și-a făcut lucrarea, Pavel a scris aceste treisprezece scrisori bisericilor care credeau în Isus Hristos. Adică, Pavel a fost ridicat și a scris aceste scrisori după ce Isus S-a înălțat la ceruri. Scrisorile lui sunt mărturii despre învierea și înălțarea Domnului Isus la ceruri după moartea Sa, ele răspândind, de asemenea, calea căinței și a purtării crucii. Desigur, toate aceste mesaje și mărturii erau menite să-i învețe pe frații și surorile din diferite locuri din Iudeea de pe vremea aceea, deoarece, pe atunci, Pavel era slujitorul Domnului Isus și fusese ridicat ca să fie mărturie pentru Domnul Isus. În fiecare perioadă a lucrării Duhului Sfânt, diferiți oameni sunt ridicați pentru a îndeplini lucrarea Sa diferită, adică pentru a face lucrarea apostolilor, continuând lucrarea pe care Însuși Dumnezeu o încheie. Dacă Duhul Sfânt ar face-o direct și niciun om nu ar fi ridicat, atunci ar fi foarte dificil ca lucrarea să fie dusă la bun sfârșit. Ca atare, Pavel a ajuns să fie doborât în timp ce se afla pe drumul spre Damasc și, apoi, ridicat ca să fie martor pentru Domnul Isus. El a fost un apostol deosebit de cei doisprezece ucenici ai lui Isus. Pe lângă răspândirea Evangheliei, el a întreprins și lucrarea de păstorire a bisericilor din diferite locuri, inclusiv îngrijirea fraților și surorilor din biserici – cu alte cuvinte, conducerea fraților și surorilor întru Domnul. Menirea mărturiei lui Pavel a fost să facă știut adevărul învierii Domnului Isus și al înălțării la ceruri, precum și să-i învețe pe oameni să se căiască, să se spovedească și să meargă pe calea crucii. El a fost unul dintre martorii lui Isus Hristos din acea vreme.

Cele treisprezece epistole ale lui Pavel au fost selectate pentru a fi folosite în Biblie. El le-a scris pe toate treisprezece pentru a se adresa diferitelor stări ale oamenilor din diverse locuri. A fost mișcat de Duhul Sfânt pentru a le scrie și i-a învățat pe frații și surorile de pretutindeni, din poziția unui apostol (din punctul de vedere al unui slujitor al Domnului Isus). Astfel, scrisorile lui Pavel nu proveneau din profeții sau direct din viziuni, ci din lucrarea pe care el a întreprins-o. Aceste epistole nu sunt neobișnuite și nici nu sunt la fel de greu de înțeles ca profețiile. Sunt pur și simplu niște scrisori și nu includ nici profeții, nici taine; ele conțin doar cuvinte de învățătură obișnuite. Deși multe dintre cuvintele din ele ar putea fi greu de priceput pentru oameni sau dificil de înțeles, acestea au apărut numai din propriile interpretări ale lui Pavel și din luminarea Duhului Sfânt. Pavel era doar un apostol; el a fost un slujitor folosit de Domnul Isus, nu un profet. În timp ce străbătea diferite țări, el scria scrisori fraților și surorilor din biserici sau, când era bolnav, scria bisericilor pe care le avea cu precădere în minte, dar la care nu putea merge. În consecință, scrisorile sale au fost păstrate de oameni și mai târziu adunate, organizate și aranjate de generațiile viitoare după cele Patru Evanghelii din Biblie. Desigur, ei au selectat și au făcut o culegere din cele mai bune scrisori pe care le scrisese. Aceste epistole erau de folos pentru viața fraților și surorilor din biserici și aveau un renume deosebit în vremea sa. Când Pavel le-a scris, nu a făcut-o cu scopul de a scrie o operă spirituală care să permită fraților și surorilor sale să găsească o cale de practică, ori o biografie spirituală pentru a-și exprima propriile experiențe; nu intenționa să scrie o carte pentru a deveni autor. El pur și simplu scria scrisori către frații și surorile sale din biserica Domnului Isus Hristos. Pavel își învăța frații și surorile, din poziția sa de slujitor, pentru a le spune despre povara lui, despre voia Domnului Isus și despre ce sarcini le încredințase El oamenilor pentru viitor. Aceasta a fost lucrarea îndeplinită de Pavel. Cuvintele lui au fost foarte edificatoare pentru experiența tuturor fraților și surorilor din viitor. Adevărurile pe care le-a comunicat în aceste numeroase scrisori erau ceea ce se cuvenea să practice oamenii din Epoca Harului, motiv pentru care aceste scrisori au fost adunate în Noul Testament de către generațiile de mai târziu. Indiferent care ajungea să fie sfârșitul lui Pavel, el a fost un om care a fost folosit la vremea lui și care și-a sprijinit frații și surorile din biserici. Sfârșitul său a fost determinat de esența sa, precum și de faptul că, inițial, a fost doborât. El a fost capabil să rostească acele cuvinte pe atunci deoarece avea lucrarea Duhului Sfânt și, datorită acestei lucrări, Pavel a suportat o povară pentru biserici. Ca atare, el a fost capabil să-și aprovizioneze frații și surorile. Cu toate acestea, din cauza anumitor împrejurări speciale, Pavel nu reușea să meargă personal la biserici pentru a lucra, așa că le scria scrisori pentru a-și dojeni frații și surorile întru Domnul. La început, Pavel îi persecuta pe ucenicii Domnului Isus, dar, după ce Isus S-a înălțat la ceruri – adică după ce Pavel „a văzut lumina” – a încetat să-i persecute pe ucenicii Domnului Isus și nu i-a mai persecutat nici pe sfinții care predicau Evanghelia de dragul căii Domnului. După ce Pavel L-a văzut pe Isus arătându-i-Se ca o lumină strălucitoare, el a acceptat însărcinarea Domnului și, astfel, a devenit cineva folosit de Duhul Sfânt pentru a răspândi Evanghelia.

Lucrarea lui Pavel de atunci era pur și simplu pentru a-și susține și aproviziona frații și surorile. El nu era ca unii oameni, care doreau să-și croiască o carieră sau să creeze opere literare, să exploreze alte căi de ieșire sau să găsească alte căi în afară de Biblie prin care să-i conducă pe acești oameni în biserici astfel încât să poată dobândi o nouă intrare. Pavel a fost o persoană care era folosită; făcând lucrurile pe care le făcea, el doar își îndeplinea datoria. Dacă nu ar fi îndurat o povară pentru biserici, atunci s-ar fi considerat că și-a neglijat datoria. Dacă s-ar fi întâmplat ceva perturbator sau dacă în biserică ar fi comis cineva un act de trădare care să fi dus la o stare anormală a oamenilor de acolo, atunci s-ar fi putut considera că nu și-a îndeplinit lucrarea în mod corespunzător. Dacă un lucrător îndură o sarcină față de biserică și, de asemenea, lucrează la maximul abilităților sale, atunci asta dovedește că el e un lucrător care este calificat – calificat pentru a fi folosit. Dacă o persoană nu simte nicio povară pentru biserică și nu obține rezultate în lucrarea sa, iar majoritatea oamenilor pe care îi conduce sunt slăbiți sau chiar se prăbușesc, atunci un astfel de lucrător nu și-a îndeplinit datoria. La fel, Pavel nu făcea excepție, motiv pentru care trebuia să aibă grijă de biserici și să scrie frecvent scrisori către frații și surorile lui. Acesta a fost felul în care a putut să aprovizioneze bisericile și să aibă grijă de frații și surorile lui; numai în acest fel bisericile puteau primi aprovizionare și păstorire de la el. Cuvintele din scrisorile pe care le-a scris erau foarte profunde, dar ele au fost scrise fraților și surorilor sale în condițiile în care atinsese luminarea Duhului Sfânt, iar el a împletit în scrierile sale experiențele personale și povara pe care o simțea. Pavel a fost doar o persoană care era folosită de Duhul Sfânt, iar conținutul scrisorilor sale a fost presărat cu experiențele lui personale. Lucrarea pe care a făcut-o reprezintă pur și simplu lucrarea unui apostol, nu o lucrare îndeplinită direct de Duhul Sfânt și, de asemenea, diferă de lucrarea lui Hristos. Pavel doar își îndeplinea datoria, motiv pentru care și-a aprovizionat frații și surorile întru Domnul cu povara lui, precum și cu experiențele și înțelegerile personale. Pavel îndeplinea pur și simplu lucrarea însărcinării de la Dumnezeu, oferindu-și cunoștințele și înțelegerea personală; acesta, desigur, nu era un exemplu de lucrare îndeplinită direct de Dumnezeu Însuși. Ca atare, lucrarea lui Pavel era amestecată cu experiența umană și cu păreri și înțelegeri umane despre lucrarea bisericii. Totuși, despre aceste concepții și înțelegeri umane nu se poate spune că sunt lucrarea duhurilor rele sau lucrarea trupului și sângelui; se poate spune doar că sunt cunoștințele și experiențele unei persoane care fusese luminată de Duhul Sfânt. Prin aceasta, vreau să spun că scrisorile lui Pavel nu sunt cărți din ceruri. Ele nu sunt sfinte și nu au fost rostite sau exprimate de Duhul Sfânt; ele sunt doar o expresie a poverii lui Pavel pentru biserică. Vă spun toate acestea ca să vă fac să înțelegeți diferența dintre lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea omului: lucrarea lui Dumnezeu Îl reprezintă pe Dumnezeu Însuși, în timp ce lucrarea omului reprezintă datoria și experiențele omului. Nu ar trebui să privim lucrarea normală a lui Dumnezeu ca pe voia omului, iar lucrarea Lui supranaturală ca pe voia lui Dumnezeu; în plus, nu ar trebui să privim predicarea semeață a omului ca pe cuvântările lui Dumnezeu sau ca pe cărți din ceruri. Toate aceste opinii ar fi lipsite de etică. Mulți oameni, după ce M-au auzit analizând cele treisprezece epistole ale lui Pavel, cred că scrisorile lui Pavel nu trebuie citite și că Pavel a fost un om teribil de păcătos. Există chiar și mulți oameni care cred că ale Mele cuvinte sunt nepăsătoare, că aprecierea Mea privind epistolele lui Pavel este inexactă și că acele scrisori nu pot fi considerate expresii ale experiențelor și poverilor omului. Ei cred că, în schimb, ar trebui privite drept cuvintele lui Dumnezeu, că sunt la fel de importante ca și Apocalipsa a lui Ioan, că nu pot fi prescurtate sau adăugite și, în plus, că nu pot fi explicate cu lejeritate. Nu sunt incorecte toate aceste afirmații umane? Nu se datorează asta în întregime faptului că oamenii nu au judecată? Scrisorile lui Pavel sunt de mare folos oamenilor și au deja o istorie de peste 2.000 de ani. Cu toate acestea, chiar și în zilele noastre, există încă multe persoane care nu pot înțelege ceea ce a spus el atunci. Oamenii consideră că scrisorile lui Pavel sunt cele mai mari capodopere ale întregului creștinism și că nimeni nu le poate desluși și nimeni nu le poate înțelege pe deplin. De fapt, aceste scrisori sunt la fel ca biografia unei persoane spirituale și nu pot fi comparate cu cuvintele lui Isus sau cu viziunile mărețe văzute de Ioan. În schimb, ceea ce a văzut Ioan au fost viziuni mărețe din ceruri – profeții despre lucrarea lui Dumnezeu – care nu puteau fi obținute de om, pe când scrisorile lui Pavel sunt doar descrieri a ceea ce a văzut și a experimentat un om. Ele reprezintă ceea ce omul este capabil să facă, dar nu sunt nici profeții, nici viziuni; sunt pur și simplu scrisori care au fost trimise în diverse locuri. Pentru oamenii vremii, însă, Pavel era un lucrător, așadar cuvintele sale aveau valoare, pentru că el era cineva care acceptase ceea ce i-a fost încredințat. Prin urmare, scrisorile sale au fost de folos tuturor celor care Îl căutau pe Hristos. Chiar dacă acele cuvinte nu au fost rostite personal de către Isus, ele au fost, până la urmă, esențiale pentru timpul lor. Ca atare, oamenii care au venit după Pavel i-au adunat scrisorile în Biblie, permițându-le astfel să fie transmise până astăzi. Înțelegeți ce vreau să spun? Eu vă ofer pur și simplu o explicație exactă a acestor scrisori și le cercetez fără a le tăgădui beneficiile și valoarea de referință pentru oameni. Dacă, după ce ai citit cuvintele Mele, tu nu numai că negi scrisorile lui Pavel, ci stabilești că sunt o erezie sau sunt lipsite de valoare, atunci se poate spune doar că abilitatea ta de a înțelege este prea slabă, după cum și modul în care înțelegi și judeci lucrurile este prea slab; cu siguranță nu se poate spune că ale Mele cuvinte sunt peste măsură de părtinitoare. Înțelegeți acum? Lucrurile importante pe care trebuie să le înțelegeți sunt situația reală a lucrării lui Pavel la momentul respectiv și contextul în care au fost scrise scrisorile sale. Dacă aveți o viziune corectă a acestor împrejurări, atunci veți avea și o viziune corectă a epistolelor lui Pavel. În același timp, după ce ați priceput esența acelor scrisori, veți evalua corect Biblia și veți înțelege de ce epistolele lui Pavel au fost atât de adorate atâția ani de generațiile de mai târziu, precum și de ce există chiar și mulți oameni care îl tratează ca pe Dumnezeu. Nu e asta ceea ce ai crede și tu, dacă nu ai înțelege?

Cineva care nu este Dumnezeu Însuși nu Îl poate reprezenta pe Dumnezeu Însuși. Se poate spune doar că lucrarea lui Pavel este o parte a viziunii umane și o parte a luminării Duhului Sfânt. Pavel a scris aceste cuvinte dintr-un punct de vedere uman, cu luminare de la Duhul Sfânt. Nu este un lucru rar. Prin urmare, era inevitabil ca ale sale cuvinte să fie presărate cu unele experiențe umane și, mai târziu, el și-a folosit experiențele personale pentru a-și aproviziona și susține frații și surorile de la acea vreme. Scrisorile pe care le-a scris nu pot fi clasificate ca studiu de viață și nici nu pot fi clasificate ca biografii sau mesaje. Mai mult, acestea nu erau nici adevăruri practicate de biserică, nici decrete administrative ale bisericii. Pentru cineva cu o povară – o persoană desemnată de către Duhul Sfânt să lucreze – acesta este un lucru pe care trebuie pur și simplu să îl facă. Dacă Duhul Sfânt ridică oamenii și le acordă o povară, dar ei nu își asumă lucrarea bisericii și nu pot să gestioneze bine treburile acesteia sau să-i rezolve în mod satisfăcător toate problemele, atunci asta dovedește că acei oameni nu-și îndeplinesc datoriile cum se cuvine. Prin urmare, nu era un lucru foarte ciudat ca un apostol să poată scrie scrisori pe parcursul lucrării sale. Asta făcea parte din meseria lor; erau obligați să o facă. Nu le scriau cu scopul de a întocmi un studiu de viață sau o biografie spirituală, și cu siguranță nu scriau pentru a deschide o altă cale de ieșire pentru sfinți. Mai degrabă, o făceau pentru a-și îndeplini propria funcție și a fi slujitori fideli ai lui Dumnezeu, astfel încât să poată da socoteală lui Dumnezeu, ducând la bun sfârșit sarcinile încredințate de El. În lucrarea lor, trebuiau să-și asume responsabilitatea pentru ei înșiși și pentru frații și surorile lor și trebuiau să-și facă munca bine și să pună la inimă treburile bisericii: toate acestea erau doar parte din munca lor.

Dacă ați dobândit o înțelegere a scrisorilor lui Pavel, veți avea, de asemenea, o idee și o apreciere corectă atât a epistolelor lui Petru, cât și a celor ale lui Ioan. Nu veți mai privi niciodată aceste scrisori drept cărți din ceruri, care sunt sfinte și inviolabile, cu atât mai puțin îl veți considera pe Pavel drept Dumnezeu. La urma urmei, lucrarea lui Dumnezeu este diferită de lucrarea oamenilor și, în plus, cum ar putea expresiile Lui să fie la fel ca ale lor? Dumnezeu are propria Sa fire specială, în timp ce omul are datorii pe care se cuvine să le îndeplinească. Firea lui Dumnezeu este exprimată în lucrarea Sa, în timp ce datoria omului este întruchipată de experiențele omului și exprimată în căutările omului. Prin urmare, devine evident prin lucrarea care se face dacă un lucru este expresia lui Dumnezeu sau expresia omului. Nu trebuie să fie explicată de Dumnezeu Însuși și nici nu-i cere omului să se străduiască pentru a fi martor; în plus, nu este nevoie ca Dumnezeu Însuși să suprime vreo persoană. Toate acestea vin ca o revelație naturală; nu este nici forțat, nici ceva în care omul să se poată amesteca. Datoria oamenilor poate fi cunoscută prin experiențele lor și nu le impune să facă vreo lucrare experimentală suplimentară. Toată esența omului poate fi dezvăluită pe măsură ce acesta își îndeplinește datoria, pe când Dumnezeu Își poate exprima firea inerentă în timp ce Își îndeplinește lucrarea. Dacă este lucrarea omului, atunci nu poate fi ascunsă. Dacă este lucrarea lui Dumnezeu, atunci firea lui Dumnezeu este și mai imposibil de ascuns de către cineva, cu atât mai puțin de controlat de către om. Nu se poate spune despre vreun om că este Dumnezeu, și nici lucrarea și cuvintele vreunui om nu pot fi privite ca sfinte sau considerate imuabile. Se poate spune despre Dumnezeu că este uman pentru că El S-a îmbrăcat în trup, dar lucrarea Lui nu poate fi considerată lucrarea omului sau datoria omului. Mai mult, cuvântările lui Dumnezeu și scrisorile lui Pavel nu pot fi echivalate, și nici judecata și mustrarea lui Dumnezeu și cuvintele de învățătură ale omului nu pot fi menționate în condiții de egalitate. Prin urmare, există principii care disting lucrarea lui Dumnezeu de lucrarea omului. Acestea sunt diferențiate în funcție de esențele lor, nu de sfera lucrării sau de eficiența temporară. Pe această temă, majoritatea oamenilor fac greșeli de principiu. Acest lucru se datorează faptului că omul privește exteriorul, pe care îl poate atinge, în timp ce Dumnezeu privește esența, care nu poate fi observată cu ochii fizici ai oamenilor. Dacă priviți cuvintele și lucrarea lui Dumnezeu ca pe datoriile unui om obișnuit și considerați lucrarea pe scară largă a omului ca pe lucrarea lui Dumnezeu înfățișat în trup, mai degrabă decât ca pe datoria pe care omul o îndeplinește, atunci oare principiul vostru nu este greșit? Scrisorile și biografiile omului pot fi scrise cu ușurință, dar numai pe temelia lucrării Duhului Sfânt. Cu toate acestea, cuvântările și lucrarea lui Dumnezeu nu pot fi îndeplinite cu ușurință de om sau obținute prin înțelepciunea și gândirea umană, și nici oamenii nu le pot explica în detaliu după ce le cercetează. Dacă aceste chestiuni de principiu nu stârnesc nicio reacție în voi, atunci credința voastră evident nu e adevărată sau rafinată. Se poate spune doar că a voastră credință e plină de nedeslușire și este atât confuză, cât și neprincipială. Fără a înțelege măcar chestiunile cele mai simple și mai importante despre Dumnezeu și om, o astfel de credință nu este, oare, întru totul lipsită de receptivitate? Cum ar putea Pavel să fie singura persoană folosită de-a lungul întregii istorii? Oare cum ar putea el să fie singurul care a lucrat vreodată pentru biserică? Cum ar putea să fie singurul care a scris bisericilor pentru a le sprijini? Indiferent de amploarea sau influența lucrării acestor oameni, sau chiar de rezultatele lucrării lor, oare nu sunt asemănătoare toate principiile și substanța unei astfel de lucrări? Oare în legătură cu aceasta nu există lucruri care să fie complet diferite de lucrarea lui Dumnezeu? Chiar dacă în fiecare etapă a lucrării lui Dumnezeu există diferențe clare și chiar dacă multe dintre metodele Sale de a lucra nu sunt cu desăvârșire aceleași, oare nu au toate doar o singură substanță și sursă? În consecință, dacă o persoană nu s-a lămurit nici acum în privința acestor lucruri, atunci este prea lipsită de rațiune. Dacă, după ce a citit aceste cuvinte, o persoană tot spune că scrisorile lui Pavel sunt sfinte și inviolabile și că sunt diferite de biografiile oricărei figuri spirituale, atunci motivația acestei persoane este prea anormală, iar o astfel de persoană este, fără îndoială, un expert doctrinar complet lipsit de noimă. Chiar dacă te închini lui Pavel, nu te poți folosi de sentimentele tale calde pentru el ca să răstălmăcești adevărul faptelor sau ca să respingi existența adevărului. În plus, ceea ce am spus Eu nu aruncă defel în foc toate lucrările și scrisorile lui Pavel și nu le neagă întru totul valoarea ca referințe. Oricum ar fi, când rostesc aceste cuvinte, intenția Mea este ca voi să dobândiți o înțelegere corectă și o apreciere rezonabilă a tuturor lucrurilor și oamenilor: numai acesta este un motiv normal; numai cu asta se cuvine să se înzestreze oamenii drepți care au adevărul.

din „Biserica lui Dumnezeu Atotputernic”

Succesul sau eșecul depind de cărarea pe care umblă omul

Cei mai mulți oameni cred în Dumnezeu de dragul destinației lor finale sau pentru desfătare temporară. Pentru aceia care nu au îndurat nicio tratare, credința în Dumnezeu este de dragul de a intra în ceruri, pentru a câștiga răsplăți. Nu este pentru a fi făcut desăvârșit sau pentru a îndeplini datoria de creatură a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, majoritatea oamenilor nu cred în Dumnezeu pentru a-și îndeplini responsabilitățile sau pentru a-și încheia datoria. Rareori cred oamenii în Dumnezeu cu scopul de trăi vieți pline de semnificație, nici nu există aceia care cred că din moment ce omul este în viață, ar trebui să-L iubească pe Dumnezeu pentru că așa cere legea Cerului și principiul pământului și este vocația naturală a omului. În acest mod, chiar dacă diferiți oameni își urmăresc fiecare propriile scopuri, ținta căutării lor și motivația din spatele ei sunt similare și, mai mult, pentru majoritatea dintre ei, obiectele închinării lor sunt aproape aceleași. Pe parcursul ultimelor câteva mii de ani, mulți credincioși au murit, și mulți au murit și au fost născuți din nou. Nu e vorba doar de un om sau doi care Îl caută pe Dumnezeu, nici măcar de o mie sau două, totuși, majoritatea acestor oameni își urmăresc propriile perspective sau speranțele lor glorioase pentru viitor. Aceia care Îi sunt devotați lui Hristos sunt puțini și rari. Totuși, mulți credincioși devotați au murit prinși în propriile mreje și, pe lângă aceasta, numărul oamenilor care au fost victorioși este imperceptibil de mic. Până în această zi, motivele pentru care oamenii eșuează, sau secretele victoriei lor, le sunt încă necunoscute. Aceia care sunt obsedați de a-L urmări pe Hristos nu și-au avut încă momentul de percepție bruscă, nu au dat de capăt acestor mistere pentru că pur și simplu nu știu. Chiar dacă fac eforturi minuțioase în căutarea lor, cărarea pe care umblă este cărarea eșecului pe care au umblat odată înaintașii lor, și nu cea a succesului. În acest fel, indiferent de cum caută, nu umblă ei pe cărarea care conduce spre întuneric? Ceea ce câștigă ei nu sunt fructe amare? Este destul de greu de prezis dacă oamenii care rivalizează cu cei care au avut succes în vremuri trecute vor ajunge în final la șansă sau nenorocire. La urma urmelor, cât de slabe sunt probabilitățile pentru oamenii care caută, urmând pașii celor care au eșuat? Nu au ei și mai mari șanse de eșec? Ce valoare are cărarea pe care ei umblă? Nu își irosesc ei timpul? Indiferent dacă oamenii au succes sau eșuează în căutarea lor, există, pe scurt, un motiv pentru care ei procedează astfel, și nu este vorba de faptul că succesul sau eșecul lor este determinat de faptul că ei caută după cum vor.

Lucrarea lui Dumnezeu și practica omului

Lucrarea lui Dumnezeu printre oameni este inseparabilă de om, deoarece omul reprezintă scopul acestei lucrări și este singura creatură a lui Dumnezeu care poate fi mărturie lui Dumnezeu. Viața omului și toate activitățile lui sunt inseparabile de Dumnezeu și sunt toate controlate de mâinile lui Dumnezeu, și se poate spune chiar că nicio persoană nu poate exista independent de Dumnezeu. Nimeni nu poate nega acest lucru, pentru că este un fapt. Tot ceea ce face Dumnezeu este în avantajul omenirii și este îndreptat împotriva uneltirilor lui Satana. Tot ceea ce omul are nevoie vine de la Dumnezeu, iar Dumnezeu este sursa vieții omului. Astfel, omul este pur și simplu incapabil să se despartă de Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu nu a intenționat niciodată să se despartă de om. Lucrarea pe care o face Dumnezeu este de dragul omenirii, iar gândurile Sale sunt întotdeauna bune. Astfel, pentru om, lucrarea lui Dumnezeu și gândurile lui Dumnezeu (adică voința lui Dumnezeu) sunt ambele „viziuni” pe care omul trebuie să le cunoască. Astfel de viziuni reprezintă, de asemenea, gestionarea lui Dumnezeu și o lucrare imposibil de realizat de către om. Între timp, cerințele pe care Dumnezeu le are pentru om în timpul lucrării Sale se numesc „practica” omului. Viziunile sunt lucrarea lui Dumnezeu Însuși sau reprezintă voința Sa pentru omenire sau scopurile și semnificația lucrării Sale. Se poate spune despre viziuni că sunt parte din gestionare, deoarece această gestionare este lucrarea lui Dumnezeu și este îndreptată către om, ceea ce înseamnă că este lucrarea pe care Dumnezeu o face printre oameni. Această lucrare este dovada și calea prin care omul ajunge să Îl cunoască pe Dumnezeu, și este de cea mai mare importanță pentru om. Dacă, în loc să fie atenți la cunoașterea lucrării lui Dumnezeu, oamenii sunt atenți numai la doctrinele credinței în Dumnezeu sau numai la detaliile neimportante și mărunte, atunci ei, pur și simplu, nu Îl vor cunoaște pe Dumnezeu și, mai mult, nu vor fi pe placul lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu este extrem de folositoare pentru cunoașterea lui Dumnezeu de către om, și se numește viziuni. Aceste viziuni sunt lucrarea lui Dumnezeu, voința lui Dumnezeu și scopurile și semnificația lucrării lui Dumnezeu; ele sunt toate de folos omului. Practica se referă la ceea ce trebuie făcut de către om, și la ceea ce trebuie făcut de făpturile care Îl urmează pe Dumnezeu. Este, de asemenea, datoria omului. Ceea ce ar trebui să facă omul nu este ceva care a fost înțeles de la început de el, ci sunt cerințele pe care Dumnezeu le are pentru om în timpul lucrării Sale. Aceste cerințe sunt din ce în ce mai profunde și mai înalte pe măsură ce Dumnezeu lucrează. De exemplu, în timpul Epocii Legii, omul a trebuit să respecte legea, iar în timpul Epocii Harului, omul a trebuit să poarte crucea. Epoca Împărăției este diferită: cerințele pentru om sunt mai complexe decât cele din timpul Epocii Legii și Epocii Harului. Pe măsură ce viziunile devin tot mai ample, cerințele omului devin chiar mai mari, mai limpezi și mai reale. De asemenea, viziunile devin și ele din ce în ce mai reale. Aceste multe viziuni reale nu sunt doar favorabile ascultării omului față de Dumnezeu ci, mai mult, sunt favorabile cunoașterii sale de Dumnezeu.

Omenirea coruptă are cel mai mult nevoie să fie mântuită de Dumnezeu cel întrupat

Dumnezeu a devenit trup deoarece obiectul lucrării Sale nu este duhul lui Satana sau vreun lucru necorporal, ci omul, care este din trup și a fost corupt de Satana. Tocmai pentru că trupul omului a fost corupt, Dumnezeu a făcut omul trupesc obiectul lucrării Sale; în plus, deoarece omul este obiectul corupției, El l-a făcut pe om singurul obiect al lucrării Sale pe parcursul tuturor etapelor lucrării Sale de mântuire. Omul este o ființă muritoare, este din trup și sânge, iar Dumnezeu este Singurul care poate mântui omul. În acest fel, Dumnezeu trebuie să devină un trup care posedă aceleași atribute ca și omul pentru a-Și face lucrarea, astfel încât lucrarea Sa să poată obține efecte mai bune. Dumnezeu trebuie să devină trup pentru a-Și face lucrarea tocmai pentru că omul este din trup și este incapabil să învingă păcatul sau să se dezbrace pe sine de trup. Deși substanța și identitatea lui Dumnezeu întrupat diferă foarte mult de substanța și identitatea omului, totuși, arătarea Lui este identică cu cea a omului, El are aspectul unei persoane normale și conduce viața unei persoane normale, iar cei care-L văd pe El nu pot distinge nicio diferență față de o persoană normală. Această arătare normală și umanitate normală sunt suficiente pentru ca El să-Și facă lucrarea divină în umanitate normală. Trupul Lui Îi permite să-Și facă lucrarea în umanitate normală și Îl ajută să-Și facă lucrarea printre oameni, iar umanitatea Sa normală, în plus, Îl ajută să îndeplinească lucrarea mântuirii printre oameni. Deși umanitatea Sa normală a provocat multă tulburare printre oameni, o asemenea tulburare nu a influențat efectele normale ale lucrării Sale. Pe scurt, lucrarea trupului Său normal este de un folos maxim pentru om. Deși majoritatea oamenilor nu acceptă umanitatea Sa normală, lucrarea Sa poate încă fi eficientă, iar aceste efecte sunt obținute mulțumită umanității Sale normale. Despre aceasta nu există nicio îndoială. Din lucrarea Sa în trup, omul câștigă de zece ori sau de nenumărate ori mai multe lucruri decât concepțiile care există printre oameni despre umanitatea Sa normală și astfel de concepții vor fi toate, în cele din urmă, înghițite de lucrarea Sa. Iar efectul pe care lucrarea Sa l-a realizat, însemnând cunoașterea pe care omul o are față de El, depășește cu mult concepțiile omului despre El. N-ai cum să-ţi imaginezi sau să măsori lucrarea pe care El o face în trup, pentru că trupul Lui este diferit de cel al oricărui trup omenesc; deși învelișul exterior este identic, substanța nu este aceeași. Trupul Său produce multe concepții în rândul oamenilor despre Dumnezeu, totuși trupul Lui poate, de asemenea, permite omului să dobândească multe cunoștințe și poate chiar să cucerească orice om înzestrat cu un înveliș exterior asemănător. Căci El nu este numai un om, ci este Dumnezeu cu învelișul exterior al unui om, și nimeni nu-L poate pătrunde sau înțelege complet. Un Dumnezeu nevăzut și de neatins este iubit și bine primit de toți. Dacă Dumnezeu este doar un Duh care este nevăzut omului, este atât de ușor pentru om să creadă în Dumnezeu. Omul poate să-și dea frâu liber imaginației, poate să aleagă, ca imagine a lui Dumnezeu, orice imagine îi place ca să-i facă plăcere lui însuși și să se simtă fericit. În felul acesta, omul poate face orice Îi place mai mult propriului său Dumnezeu și Își dorește ca el să facă, fără niciun fel de scrupule. Mai mult, omul crede că nimeni nu este mai loial și mai devotat față de Dumnezeu decât el și că toți ceilalți sunt câini de neamuri și neloiali lui Dumnezeu. Se poate spune că acesta este lucrul căutat de către cei a căror credință în Dumnezeu este nedeslușită și bazată pe doctrină; ceea ce caută ei este cam același lucru, cu mici variații. Este numai faptul că imaginile lui Dumnezeu în imaginația lor sunt diferite, totuși substanța lor este, de fapt, aceeași.

Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună

La început, Dumnezeu Se odihnea. Nu existau oameni sau orice altceva pe pământ la acea vreme și Dumnezeu nu făcuse niciun fel de lucrare. Dumnezeu Și-a început lucrarea de gestionare doar odată ce omenirea a existat și odată ce omenirea a fost coruptă. Din acest moment, Dumnezeu nu S-a mai odihnit, ci în schimb a început să Își petreacă timpul în mijlocul omenirii. Din cauza corupției omenirii Dumnezeu a fost luat de la odihna Sa și, de asemenea, din cauza răzvrătirii arhanghelului Dumnezeu a fost luat de la odihna Sa. Dacă Dumnezeu nu îl învinge pe Satana și nu salvează omenirea, care a fost coruptă, Dumnezeu nu va mai putea niciodată să intre în odihnă. Precum îi lipsește omului odihna, așa Îi lipsește și lui Dumnezeu. Când Dumnezeu va intra din nou în odihnă, și omul va intra în odihnă. Viața în odihnă este una fără război, fără murdărie, fără nedreptate stăruitoare. Aceasta înseamnă că îi lipsește hărțuirea Satanei (aici „Satana” se referă la forțe ostile), corupția Satanei, precum și invadarea de către orice forță opusă lui Dumnezeu. Totul își urmează propriul fel și I se închină Domnului zidirii. Cerul și pământul sunt cu desăvârșire liniștite. Aceasta este viața tihnită a omenirii. Când Dumnezeu intră în odihnă, nu va mai rămâne nicio nedreptate pe pământ și nicio forță ostilă nu va mai invada. Omenirea, de asemenea, va intra într-un ținut nou; aceasta nu va mai fi o omenire coruptă de Satana, ci o omenire care a fost salvată după ce fusese coruptă de Satana. Ziua de odihnă a omenirii este și ziua de odihnă a lui Dumnezeu. Dumnezeu Și-a pierdut odihna din cauza incapacității omenirii de a intra în odihnă; nu înseamnă că El nu putea să Se odihnească inițial. Intrarea în odihnă nu înseamnă că toate lucrurile vor înceta să se miște sau că toate lucrurile vor înceta să se dezvolte, nici nu înseamnă că Dumnezeu va înceta să lucreze sau că omul va înceta să trăiască. Semnul intrării în odihnă este astfel: Satana a fost distrus; acei oameni răi care i s-au alăturat Satanei în fărădelegile acestuia au fost pedepsiți și nimiciți; toate forțele ostile față de Dumnezeu încetează să existe. Intrarea lui Dumnezeu în odihnă înseamnă că El nu-Și va mai îndeplini lucrarea de mântuire a omenirii. Intrarea omenirii în odihnă înseamnă că întreaga omenire va trăi în lumina lui Dumnezeu și sub binecuvântările Sale; nu va mai exista nici urmă de corupție a Satanei, și nici nu se vor întâmpla lucruri nedrepte. Omenirea va trăi normal pe pământ și în grija lui Dumnezeu. Când Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună, va însemna că omenirea a fost salvată și că Satana a fost distrus, că lucrarea lui Dumnezeu în oameni s-a terminat complet. Dumnezeu nu va mai continua să lucreze în oameni, iar oamenii nu vor mai trăi sub stăpânirea Satanei. De aceea, Dumnezeu nu va mai fi ocupat, iar omul nu se va mai grăbi; Dumnezeu și omul vor intra simultan în odihnă. Dumnezeu se va întoarce la poziția Sa inițială și fiecare om se va întoarce la locul său respectiv. Acestea sunt destinațiile pe care Dumnezeu și omul le vor locui, respectiv, după sfârșitul întregii gestionări a lui Dumnezeu. Dumnezeu are destinația lui Dumnezeu, iar omul are destinația omului. În timp ce Se odihnește, Dumnezeu va continua să ghideze toți oamenii în viețile lor pe pământ. În timp ce Se află în lumina lui Dumnezeu, omul se va închina unicului adevărat Dumnezeu din ceruri. Dumnezeu nu va mai trăi printre oameni, iar oamenii nu vor putea, de asemenea, să trăiască alături de Dumnezeu în destinația lui Dumnezeu. Dumnezeu și omul nu pot trăi în același ținut; mai degrabă, amândoi au propriile moduri respective de a trăi. Dumnezeu este Cel care ghidează întreaga omenire, în timp ce întreaga omenire este cristalizarea lucrării de gestionare a lui Dumnezeu. Omenirea este cea care este condusă; în ceea ce privește esența, omenirea nu este asemănătoare lui Dumnezeu. A se odihni înseamnă a se întoarce la locul de origine al fiecăruia. De aceea, când Dumnezeu intră în odihnă, înseamnă că Dumnezeu Se întoarce la locul Său de origine. Dumnezeu nu va mai trăi pe pământ sau nu va mai împărtăși bucuria și suferința omenirii aflându-Se în mijlocul omenirii. Când omenirea va intra în odihnă, înseamnă că omul a devenit o adevărată creație; oamenii I se vor închina lui Dumnezeu de pe pământ și vor avea vieți umane normale. Oamenii nu vor mai fi neascultători față de Dumnezeu sau nu I se vor mai împotrivi lui Dumnezeu; ei se vor întoarce la viața inițială a lui Adam și a Evei. Acestea sunt viețile și destinațiile respective ale lui Dumnezeu și ale omenirii după ce intră în odihnă. Înfrângerea Satanei este o direcție inevitabilă în războiul dintre Dumnezeu și Satana. În acest mod, intrarea lui Dumnezeu în odihnă după finalizarea lucrării Sale de gestionare și mântuirea completă a omului și intrarea în odihnă vor deveni, în același mod, direcții inevitabile. Locul de odihnă al omului este pe pământ, iar locul de odihnă al lui Dumnezeu este în ceruri. În timp ce omul Îl venerează pe Dumnezeu în odihnă, el I se va închina lui Dumnezeu și va locui pe pământ, iar în timp ce Dumnezeu va călăuzi partea rămasă a omenirii în odihnă, El o va conduce din ceruri, nu de pe pământ. Dumnezeu încă va fi Duhul, în timp ce omul încă va fi trup. Dumnezeu și omul au amândoi diferite moduri respective de odihnă. În timp ce Dumnezeu Se va odihni, El va veni și va apărea printre oameni; în timp ce omul se va odihni, el va fi condus de Dumnezeu să viziteze cerurile și, de asemenea, să se bucure de viața din ceruri. După ce Dumnezeu și omul vor intra în odihnă, Satana nu va mai exista și, precum Satana, nici acei oameni răi nu vor mai exista. Înainte ca Dumnezeu și omul să intre în odihnă, acei indivizi răi care odată L-au persecutat pe Dumnezeu pe pământ și dușmanii care nu L-au ascultat pe pământ vor fi fost deja distruși; ei vor fi fost distruși de marile dezastre ale zilelor de pe urmă. După ce acei indivizi răi vor fi complet distruși, pământul nu va mai cunoaște vreodată hărțuirea Satanei. Omenirea va obține mântuirea deplină și abia atunci va fi momentul când lucrarea lui Dumnezeu se va încheia în întregime. Acestea sunt condițiile necesare pentru ca Dumnezeu și omul să intre în odihnă.

Esența lui Hristos este ascultare față de voința Tatălui ceresc

Dumnezeul întrupat este numit Hristos, iar Hristos este trupul îmbrăcat de Duhul lui Dumnezeu. Acest trup este diferit de orice om care este din carne. Această diferență se datorează faptului că Hristos nu este din carne și oase, ci este întruparea Duhului. El are atât o umanitate normală, cât și o divinitate completă. Divinitatea Lui nu este stăpânită de niciun om. Umanitatea Sa normală susține toate activitățile Sale normale în trup, în timp ce divinitatea Sa desfășoară lucrarea lui Dumnezeu Însuși. Fie umanitatea sau divinitatea Sa, ambele se supun voinței Tatălui ceresc. Esența lui Hristos este Duhul, adică divinitatea. Prin urmare, esența Lui este cea a lui Dumnezeu Însuși; această esență nu va întrerupe propria Sa lucrare și nu ar fi posibil ca El să facă ceva care să distrugă lucrarea Sa, nici n-ar rosti vreodată cuvinte care să fie împotriva voinței Lui proprii. Prin urmare, Dumnezeu întrupat nu ar face absolut niciodată vreo lucrare care să-I întrerupă propria Sa gestionare. Asta este ceea ce ar trebui să înțeleagă toți oamenii. Esența lucrării Duhului Sfânt este de a mântui omul și este întreprinsă de dragul propriei gestionări a lui Dumnezeu. În mod asemănător, lucrarea lui Hristos este de a mântui omul și este întreprinsă de dragul voinței lui Dumnezeu. Având în vedere faptul că Dumnezeu devine trup, El Își împlinește esența în trupul Său, astfel încât trupul Său este suficient pentru a-I întreprinde lucrarea. De aceea, toată lucrarea Duhului lui Dumnezeu este înlocuită de lucrarea lui Hristos în timpul întrupării, iar în centrul întregii lucrări de-a lungul perioadei întrupării este lucrarea lui Hristos. Nu poate fi amestecată cu lucrarea din nicio altă epocă. Și, din moment ce Dumnezeu Se întrupează, El lucrează în identitatea trupului Său; deoarece El vine în trup, El termină, așadar, în trup lucrarea pe care ar trebui să o facă. Fie Duhul lui Dumnezeu sau Hristos, ambii sunt Dumnezeu Însuși, și El face lucrarea pe care ar trebui să o facă și Își îndeplinește slujirea pe care ar trebui să o îndeplinească.

Restaurarea vieții normale a omului și conducerea lui către o destinație minunată

Omul înțelege puțin din lucrarea de azi și din lucrarea viitorului, dar el nu înțelege destinația în care va pătrunde omenirea. Ca făptură, omul ar trebui să îndeplinească datoria unei făpturi: omul ar trebui să Îl urmeze pe Dumnezeu în orice face El; voi ar trebui să acționați în orice mod vă spun Eu. Tu nu ai cum să te ocupi de lucruri pentru tine însuți și nu ai deloc stăpânire de sine; totul trebuie lăsat la mila lui Dumnezeu și totul este ținut strâns în mâinile Sale. Dacă lucrarea lui Dumnezeu i-ar oferi omului un final, o destinație minunată, înainte de vreme, și dacă Dumnezeu ar folosi aceasta pentru a-l tenta pe om și a-l face să-L urmeze – dacă El ar face o înțelegere cu omul – atunci, aceasta nu ar fi cucerire, nici nu ar însemna că prelucrează viața omului. Dacă Dumnezeu ar folosi finalul pentru a-l controla pe om și a-i câștiga inima, atunci, prin aceasta, El nu l-ar desăvârși pe om, nici nu ar putea să-l câștige pe om ci, în schimb, ar folosi destinația pentru a-l controla. Omului nu-i pasă de nimic altceva decât de viitorul final, de destinația finală și dacă există ceva bun la care să spere. Dacă omului i s-ar da o speranță frumoasă în timpul lucrării de cucerire și dacă, înainte de cucerirea omului, lui i s-ar da o destinație bună de urmărit, atunci nu numai că cucerirea omului nu și-ar atinge efectul, ci și efectul lucrării de cucerire ar fi, de asemenea, influențat. Adică, lucrarea de cucerire își atinge efectul înlăturând soarta și perspectivele omului și judecând și mustrând firea răzvrătită a omului. Nu se realizează făcând o înțelegere cu omul, adică, oferind omului binecuvântare și har, ci dezvăluind loialitatea omului prin deposedarea lui de „libertatea” sa și eradicarea perspectivelor lui. Aceasta este esența lucrării de cucerire. Dacă omului i s-ar oferi o speranță frumoasă chiar de la bun început, iar lucrarea de mustrare și cea de judecată ar fi făcute ulterior, atunci omul ar accepta această mustrare și judecată pe baza faptului că are perspective, iar în final, închinarea și ascultarea necondiționată față de Creator, de către toate făpturile Sale, nu ar fi realizate; ar exista doar o ascultare oarbă, ignorantă, sau omul ar face cereri oarbe către Dumnezeu și, astfel, ar fi imposibil de cucerit complet inima omului. În consecință, o astfel de lucrare de cucerire nu ar fi capabilă de a cuceri omul, ba, mai mult decât atât, de a sta mărturie pentru Dumnezeu. Astfel de făpturi nu ar putea să își îndeplinească datoria, și doar ar face înțelegeri cu Dumnezeu; aceasta nu ar fi cucerire, ci milă și binecuvântare. Cea mai mare problemă cu omul este faptul că el nu se gândește la nimic, decât la soarta și la perspectivele sale, pe care le idolatrizează. Omul Îl caută pe Dumnezeu de dragul sorții și perspectivelor sale; el nu I se închină lui Dumnezeu datorită iubirii sale pentru El. Și astfel, în cucerirea omului, egoismul omului, lăcomia și lucrurile care îl împiedică cel mai mult în venerarea lui Dumnezeu, toate trebuie tratate și, astfel, eliminate. Făcând acest lucru, vor fi obținute efectele cuceririi omului. Drept rezultat, în perioada de început a cuceririi omului este necesar mai întâi să fie purificat de ambițiile fantastice și de cele mai fatale slăbiciuni ale sale și, prin aceasta, să fie dezvăluită iubirea omului față de Dumnezeu și să fie schimbată cunoașterea lui despre viața umană, modul în care Îl vede pe Dumnezeu și semnificația existenței sale. În acest mod, iubirea omului față de Dumnezeu este curățată, adică, inima omului este cucerită. Dar, în atitudinea Sa față de toate făpturile, Dumnezeu nu cucerește doar de dragul cuceririi; în schimb, El cucerește pentru a-l câștiga pe om, pentru propria Sa slavă și pentru a recupera cea mai timpurie, inițială asemănare a omului. Dacă El ar cuceri doar de dragul cuceririi, atunci semnificația lucrării de cucerire ar fi pierdută. Aceasta înseamnă că dacă, după cucerirea omului, Dumnezeu S-ar fi spălat pe mâini de om și nu ar fi ținut cont de viața sau de moartea sa, atunci aceasta nu ar reprezenta gestionarea omenirii și nici cucerirea omului nu ar fi de dragul mântuirii sale. În centrul lucrării de mântuire se află doar câștigarea omului după cucerirea sa și sosirea lui finală la o destinație minunată, și doar aceasta poate atinge scopul mântuirii omului. Cu alte cuvinte, doar sosirea omului la o destinație frumoasă și intrarea sa în odihnă reprezintă perspectivele pe care ar trebui să le aibă toate făpturile, și lucrarea care ar trebui făcută de Creator. Dacă omul ar trebui să facă această lucrare, atunci aceasta ar fi prea limitată: l-ar duce pe om până la un anumit punct, dar nu ar putea să îl conducă pe om până la destinația eternă. Omul nu poate să decidă destinul omului, și mai mult decât atât, nu poate să asigure perspectivele omului și destinația sa viitoare. Cu toate acestea, lucrarea făcută de Dumnezeu este diferită. Dat fiind că El l-a creat pe om, El îl conduce; dat fiind că El îl mântuiește pe om, El îl va salva în mod desăvârșit și îl va câștiga pe deplin; dat fiind că El îl conduce pe om, El îl va aduce la destinația corespunzătoare; și dat fiind că El l-a creat și îl gestionează pe om, El trebuie să Își asume responsabilitatea pentru soarta omului și pentru perspectivele sale. Aceasta este lucrarea făcută de Creator. Deși lucrarea de cucerire este obținută prin purificarea omului de perspectivele sale, omul trebuie, în cele din urmă, să fie adus la destinația corespunzătoare pregătită pentru el de către Dumnezeu. Faptul că omul are o destinație și că soarta lui este asigurată se întâmplă tocmai deoarece Dumnezeu prelucrează omul. Aici, destinația potrivită la care se face referire nu este reprezentată de speranțele și perspectivele purificate în trecut; cele două sunt diferite. Lucrul la care omul speră și pe care îl urmărește este dorul arzător al căutării sale după dorințele extravagante ale trupului, mai degrabă decât destinația cuvenită omului. Între timp, ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru om sunt binecuvântările și promisiunile pentru om odată ce el a fost purificat, ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru om după ce a creat lumea, iar acestea nu sunt întinate de alegerea, concepțiile, imaginația sau trupul omului. Această destinație nu este pregătită pentru o anumită persoană, dar este locul de odihnă al întregii omeniri. Și astfel, această destinație este cea mai potrivită pentru omenire.

Este extrem de important să înțelegeți firea lui Dumnezeu

 

Sunt multe lucruri pe care sper să le realizați. Totuși, acțiunile voastre și viețile voastre întregi nu pot să-Mi împlinească pe deplin cerințele, deci nu pot face altceva decât să trec direct la subiect și să vă explic voia Mea. Dat fiind că discernământul vostru este slab și la fel și capacitatea voastră de apreciere, sunteți aproape cu desăvârșire neștiutori cu privire la firea Mea, precum și cu privire la esența Mea, astfel că este imperios necesar să vă înștiințez despre acestea.

Cum să Îl cunoașteți pe Dumnezeul de pe pământ

 

Cu toții sunteți bucuroși să primiți răsplăți de la Dumnezeu și să deveniți obiectul favorii lui Dumnezeu în ochii Lui. Aceasta este dorința fiecăruia după ce începe să aibă credință în Dumnezeu, căci omul se străduie din toată inima să ajungă la lucruri mai înalte și nimeni nu este dispus să rămână în urma celorlalți. Aceasta este calea omului. Tocmai din acest motiv, mulți dintre voi încercați constant să intrați în grațiile Dumnezeului din cer, când de fapt, loialitatea și candoarea voastră față de Dumnezeu sunt cu mult mai prejos decât loialitatea și candoarea voastră față de voi înșivă. De ce spun aceasta?

O problemă foarte serioasă: trădarea (2)

Natura omului este destul de diferită de esența Mea, deoarece natura coruptă a omului provine în întregime de la Satana; natura omului a fost prelucrată și coruptă de către Satana. Adică, omul trăiește sub influența răutății și a urâțeniei acestuia. Omul nu crește într-o lume a adevărului sau într-un mediu sfânt și cu atât mai puțin trăiește el în lumină. De aceea, nu este posibil pentru nimeni să aibă adevărul în natura sa din momentul nașterii și cu atât mai puțin cineva se poate naște cu o esență care se teme de Dumnezeu și ascultă de El. Din contră, oamenii posedă o natură care se împotrivește lui Dumnezeu, nu-I dă ascultare lui Dumnezeu și nu are nicio dragoste de adevăr.

O problemă foarte serioasă: Trădarea (1)

 

Cât de curând, lucrarea Mea va fi terminată, iar numeroșii ani împreună au devenit o amintire de neîndurat. V-am repetat neîncetat cuvintele Mele și Mi-am desfășurat constant noua lucrare. Desigur, sfatul Meu este o componentă necesară a fiecărei lucrări în parte pe care o fac. Fără sfatul Meu, v-ați rătăci cu toții și chiar v-ați găsi pe deplin neputincioși. Lucrarea Mea este acum pe punctul de a se termina și este în etapa finală. Încă Îmi doresc să fac lucrarea de a da sfaturi, adică de a vă oferi sfaturi pe care să le auziți.

În credința ta în Dumnezeu ar trebui să asculți de Dumnezeu

De ce crezi în Dumnezeu? Mulți oameni sunt încurcați când li se adresează această întrebare. Aceștia au întotdeauna două puncte de vedere total diferite despre Dumnezeul concret și despre Dumnezeul din ceruri, ceea ce arată faptul că ei cred în Dumnezeu nu pentru a asculta de El, ci pentru a primi anumite beneficii sau pentru a scăpa de suferință sau de nenorocire. Numai atunci sunt ei oarecum ascultători, dar ascultarea lor este condiționată, este de dragul propriilor perspective și este forțată.

Cele zece decrete administrative care trebuie respectate de aleșii lui Dumnezeu în Epoca Împărăției

 1. Omul nu ar trebui să se preamărească, nici să se înalțe pe sine. El ar trebui să se închine și să-L înalțe pe Dumnezeu.

2. Ar trebui să faci orice este benefic pentru lucrarea lui Dumnezeu, și să nu faci nimic care este în detrimentul intereselor lucrării lui Dumnezeu. Ar trebui să aperi numele lui Dumnezeu, mărturia lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu.

Ar trebui să vă gândiți la faptele voastre

 

Judecând după acțiunile și faptele din viața voastră, voi toți aveți nevoie de un canal de cuvinte în fiecare zi pentru a vă alimenta și completa, pentru că voi sunteți prea necorespunzători, iar cunoștințele și abilitățile voastre de a primi sunt prea slabe. În viețile voastre de zi cu zi trăiți într-o atmosferă și într-un mediu fără adevăr sau bun simț. Vă lipsește sursa pentru existență și nu aveți fundamentul pentru a Mă cunoaște pe Mine sau adevărul. Credința voastră este construită doar pe o încredere vagă sau pe ritualuri și cunoștințe religioase bazate complet pe doctrină. În fiecare zi vă urmăresc mișcările și examinez intențiile voastre și fructele rele. N-am găsit niciodată pe cineva care și-a pus cu adevărat inima și spiritul pe altarul Meu, care nu a fost niciodată mutat. Prin urmare, nu doresc să revărs în zadar toate cuvintele, pe care vreau să le exprim, pe o astfel de omenire.

Dumnezeu este sursa vieții omului

 

Din momentul în care apari plângând pe această lume, începi să îți îndeplinești datoria. Îți asumi rolul în planul lui Dumnezeu și în orânduirea lui Dumnezeu. Îți începi călătoria vieții. Indiferent de trecutul tău și oricare ar fi drumul de urmat, nimeni nu poate scăpa de orchestrarea și aranjamentul pe care le-a pregătit Cerul și nimeni nu deține controlul asupra propriului destin, deoarece doar El, care domnește peste toate lucrurile, este capabil de o asemenea lucrare. Din ziua în care omul a luat ființă, Dumnezeu a fost constant în lucrarea Lui, gestionând acest univers și direcționând schimbarea și mișcarea tuturor lucrurilor. La fel ca toate lucrurile, omul a primit în tăcere, și fără să știe, hrana dulceții, ploaia și roua de la Dumnezeu. La fel ca toate lucrurile, omul trăiește, fără să știe, sub orchestrarea mâinii lui Dumnezeu. Inima și duhul omului sunt ținute în mâna lui Dumnezeu și toată viața omului este văzută de ochii lui Dumnezeu. Indiferent dacă crezi sau nu acest lucru, oricare și toate lucrurile, vii sau moarte, se vor muta, schimba, reînnoi și dispărea în funcție de gândurile lui Dumnezeu. Așa domnește Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor.

Suspinul celui Atotputernic

Există un secret enorm în inima ta de care nu ai fost niciodată conștient, fiindcă trăiești într-o lume fără lumină. Inima și duhul ți-au fost acaparate de cel rău. Vederea ți-a fost întunecată de tenebre și nu poți vedea nici soarele de pe cer, nici acea stea scânteietoare a nopții. Urechile îți sunt înfundate de cuvinte înșelătoare și nu auzi nici glasul tunător al lui Iahve, nici sunetul apelor care curg de la tron. Ai pierdut tot ce este pe bună dreptate al tău, tot ceea ce ți-a dăruit Cel Atotputernic.

Omul poate fi salvat numai în mijlocul gestionării lui Dumnezeu

Omul poate fi salvat numai în mijlocul gestionării lui Dumnezeu

Toată lumea consideră că gestionarea lui Dumnezeu este ciudată, deoarece oamenii cred că aceasta nu are nicio legătură cu omul. Ei cred că această gestionare este numai lucrarea lui Dumnezeu, este doar problema lui Dumnezeu și astfel, omenirea este indiferentă față de gestionarea lui Dumnezeu. În acest fel, mântuirea omenirii a devenit vagă și neclară și acum nu este decât o retorică goală.

Capitolul 37

De-a lungul epocilor, toată lucrarea pe care am făcut-o – fiecare etapă a acelei lucrări – a conținut metodele Mele de lucru potrivite. Datorită acestui lucru au devenit oamenii Mei iubiți din ce în ce mai puri și din ce în ce mai potriviți pentru folosul Meu. Din același motiv, totuși, nefericirea este că, pe măsură ce metodele Mele de lucru se înmulțesc, numărul oamenilor scade, ceea ce face ca oamenii să se cufunde în contemplație. Desigur, lucrarea Mea de astăzi nu constituie nicio excepție și cei mai mulți dintre oameni sunt, din nou, prinși în contemplație, așa că, din cauza schimbărilor aduse metodelor Mele, există o parte a oamenilor care se vor retrage.